„Colonizările ideologice disprețuiesc valoarea persoanei, a vieții, a casătoriei și a familiei (…) și dăunează prin propuneri distrugătoare, atee, ca și cele din trecut, în mod deosebit tinerilor noștri și copiilor, lăsându-i fără rădăcini din care să poată crește” – spunea Papa Francisc, pe Câmpia Libertății din Blaj, în urmă cu fix cinci ani, pe 2 iunie 2019.

Printre colonizările ideologice ale ultimelor decenii, s-a strecurat și așa-zisa egalitate între femei și bărbați. Și drept este că femeile sunt partenere egale ale bărbaților. Egale în drepturi și în demnitate, dar cu calități unice, diferite. De aceea, femeia nu poate fi nici subapreciată – a se vedea cultura prezentă a senzualității, care o reduce pe femeie la statutul de obiect erotic –, dar nici supraevaluată – așa cum se întâmplă în cazul ideologiilor feministe radicale. Însă, de multe ori, această egalitate, greşit înțeleasă și aplicată, face ca cei mai mici din familie, copiii, să sufere cel mai mult. Cum? Păi, spre exemplu, s-a dedus în mod eronat că onoarea sau demnitatea femeii derivă mai mult din jobul profesat, decât din activitatea sa familială. Chiar feministele susţin cu convingere că o femeie cu o carieră de succes este de preferat uneia casnice, care să se ocupe pe îndelete de educația copiilor. Eu admir ambele cazuri, însă mă consider un fan declarat al doamnelor care, chiar dacă sunt epuizate după efortul depus la serviciu sau cel de acasă, găsesc şi dedică suficient timp educaţiei sănătoase a copiilor.

Bineînțeles că ambii soți au obligația de a fi educatorii propriilor copii, iar obligaţia aceasta provine din vocaţia ambilor de a participa la opera creatoare a lui Dumnezeu. Aşadar, deoarece din iubire şi pentru iubire părinţii au primit de Sus să aducă pe lume o nouă făptură, tot ei sunt datori să se îngrijească de creşterea şi de dezvoltarea acesteia. Părinţii sunt – sau cel puţin aşa ar trebui să se pretindă – primii şi principalii educatori. Cunosc cazuri în care, atunci când a lipsit din varii motive, funcţia educativă a unuia dintre soţi a fost înlocuită cu mare dificultate. Putem concluziona, fără să greşim, că educaţia părintească este inalienabilă şi nici nu poate fi înlocuită. Chiar dacă vorbim despre simpaticii bunici, despre alte rude bune, sau despre exoticele bone filipineze, nimeni şi nimic nu poate înlocui iubirea maternă şi paternă.

Ar mai trebui spus şi că educaţia familială nu înseamnă compensarea absenţei din viaţa copilului cu cumpărarea telefoanelor inteligente sau a consolelor de jocuri de ultimă generaţie. În special astăzi, când consumerismul a devenit religie pentru mulţi oameni, copiii trebuie să crească într-o libertate justă faţă de bunurile materiale. Dacă nu-i vom învăţa pe copii că omul este mai preţios prin ceea ce este, decât prin ceea ce are, să nu ne mai mirăm când vom afla că şi-au ales modele dintre personajele mondene ale căror nume se cer a fi scrise cu iniţiale mici. Oricât de multe şi de diverse modele ne sunt propuse de formatorii – sau, la fel de bine zis, fărâmătorii – de idei, familia este şi trebuie să rămână prima şi fundamentala şcoală a societăţii şi a sociabilităţii.

Exemplul nostru bun, fermitatea şi corectitudinea gândirii şi a faptelor noastre, rugăciunea făcută cu seninătate în familie, cel puţin la mesele comune, sunt lecţii de viaţă pentru cei care ne urmează. Dacă, în schimb, noi suntem cei care le facilităm vizionarea sau chiar le oferim copiilor jocuri şi filme violente între pereţii computerelor şi ai televizoarelor sau, mai rău, între zidurile propriilor cămine, atunci să nici nu fim surprinşi când vom realiza că am instruit umanoizi goliţi de pace, de idealuri şi de spirit.